pe marginea raiului,

candva , demult , sa tot fi obosit ochii mei de atata lumina si umbre si intuneric de-a valma, te priveam de pe malul Bosforului sub luna stricata a unei nopti intarziate...imi aduc aminte aerul nu era fierbinte ,cuvintele mele iti mangaiau parul,tu zambeai misterios din coltul tau...as fi vrut sa fii langa mine sa simti trecerea apei, sub picioarele pescarilor in noaptea aceea de septembrie pe malul Bosforului..SUTE DE PESCARI isi aruncau betele intr-un cantec leganat, vechi de cand lumea.SUTE de iubiti, brat la brat, intr-un mers leganat ,usor grabit catre vreo narghilea si poate un peste prajit....imi aduc aminte, luna ma trimitea in bratele tale, drept in ochii tai, SEHEREZADA muta a pielii si carnii si sangelui.SI totusi nu e decat tanguire, in apa asta care loveste lenes malul Bosforului..La cafeneaua Picasso, se aude un vechi refren al melodiei noastre, si totusi melodia sau dragostea noastra nu sunt atat de vechi , mie insa imi par vechi de sute de mii de batai de inima sau poate milioane...am senzatia ca melodia asta despre iubire si despre iubiti a fost cantata pentru noi doi, rataciti in cafeneaua aceea stearsa..a fost primul lucru care ne-a legat cu adevarat si acum cand o reascult la mii de clipe distanta de sufletul tau , imi opreste inima in loc, aici si acum la cafeneaua Picasso, zambesc ciudat melancolic, gandindu-ma ca cei mai reci oameni din lume au parte de atata iubire si trec pe langa ea.....am putea fi iubiti la nesfarsit? dragostea nu ne va lasa singuri?
La cafeneaua PIcasso , amandoi stim ,se auzea cantecul nostru doar al nostru , eu il ascultam singur , tu erai pe plaja cu picioarele in apa , zambeai lenes, misterios in timp ce soarele iti mangaia pielea ...sedusa de atata mangaiere cumva , ai intors capul spre mine dar cantecul se terminase.